Scoica blogul nostru de calatorii – impresii si sugestii
Thailanda e o imensă grădină. Orhideea, floarea națională și simbol al Thailandei, îți este oferită peste tot. La masă, cu un pahar de apă proaspătă, în băile și spa-urile pentru care îți vine să-ți vinzi sufletul, în avion, o dată cu restul de la prăvălie. Aromele care pentru un european sunt scumpe, exotice, necunoscute, acolo sunt pe toate drumurile. În Thailanda trebuie să mergi pentru a face o cură de lapte de cocos, de mango, de fructele dragonului și să te întorci purificat pentru vecie, convertit la vegetarianism. Dar dacă spa-urile, masajul thailandez, desertul cu mango și „sticky rice” au devenit deja mărci ale acestui pământ tropical minunat, mai puțini știu că locuitorii acestei țări sunt la fel de interesanți și că un voiaj antropologic în Thailanda e o bucurie pentru cei care caută și altceva decât plaje și masaje. Pentru aceasta nu trebuie decât să alegeți Chiang Rai ca destinație de vacanță, să cereți agenției un sejur complet acolo și să vă desprindeți de toate tiparele de gândire ale europeanului…
Chiang Rai este o provincie aflată în partea de nord a Thailandei, cu o climă puțin mai rece decât în sudul faimos pentru plajele lui. Vegetația din Chiang Rai e ca un flirt neserios cu o toamnă care nu vine niciodată. Plante arse de soare, frunze roșii, uscate, care cad și sunt imediat înlocuite de altele noi și suculente, păduri montane mai adânci decât cele de palmieri „comerciali” și o ceață dimineața care te face să-ți amintești de toamnele calde de la noi. Temple de lemn uscat, vechi de multe zeci (sau sute de ani), întregesc patina locului. Chiang Rai e mai puțin clișeizat turistic, așadar mai autentic. Se află în zona cunoscută și Triunghiul de Aur, un pământ cu nume misterios și terifiant în același timp. Până nu demult aici se produceau cele mai mari cantități de opiu din lume. Plecau către Bangkok, Birmania și China, unde opiul era rafinat și transformat în heroină vândută apoi pe piețele din Hawaii și SUA. Pentru o populație săracă și ignorantă, opiul era o scăpare și un comerț lucrativ. Astăzi, mulțumită unui rege luminat (Bhumibol al Thailandei), comerțul cu opiu este mult diminuat. În apropierea resort-ului Anantara din Chiang Rai se află acum un muzeu nou deschis, enorm, în care sunt expuse foarte dramatic (păpuși în mărime naturală ce îi reprezintă pe opiomani) momentele istoriei furtunoase a comerțului cu opiu din toată Asia de sud-est. Triunghiul de Aur, pe vremuri cu faima tristă a recordului la prostituție și producție de opiacee, este astăzi un pământ renăscut, curat, acoperit de culturi de orez. Sărăcia populației este (aproape) aceeași. Însă frumusețea grădinilor aproape că șterge impresia de sărăcie. La Mae Chan, unde se află palatul mamei împăratului, se întinde pe o suprafață impresionantă și grădina botanică a palatului, un fel de Eden multicolor și umed, cu mici cascade, peștișori aurii și alte minunății. To aici se află Wat Phra Kaew Chiang Rai, unde a fost găsit în 1434 impresionantul Buddha de Smarald, care astăzi se află la Bangkok și care, se spune, cu multe secole în urmă ar fi fost construit la Angkor Wat, în Cambodgia.
Chang Rai este și pământul unor ciudățenii însă, niște ciudățenii bine „marketate” și vândute turiștilor. Este vorba despre „triburile de pe deal”, mici grupuri de localnici strămutați din Birmania și din China. Aceștia păstrează cu sfințenie identitatea lor culturală și la aproape 80 de ani de la strămutare. Au un stil de viață arhaic, se îmbracă în „costumele naționale”, trăiesc din donațiile turiștilor și… au cei mai frumoși copii. Când am ajuns în Chang Rai aceasta a fost prima mea impresie. Am fost întâmpinați de câțiva pitici care voiau să fie pozați contra câtorva bănuți. Aveam să aflăm că sunt copii din tribul Yao, deosebiți de ceilalți prin costumele somptuoase, groase pentru cele 38 de grade de afară. Akha locuiau câțiva metri mai departe, tribul era format mai mult din bătrâni (tinerii plecaseră către oraș și își pierduseră specificitatea), dar am găsit câteva femei și câteva fetițe cu gâtul înfășurat în inele aurii. Gâtul lung este la acest trib un semn de noblețe și frumusețe feminină. De altfel cochetăria copilelor era impresionantă. De pe la 5 ani erau machiate și gătite ca niște zâne mici. Practica de neînțeles pentru un european de a imobiliza gâtul fetițelor ca să se alungească (în timp mușchii care susțin capul se atrofiază și fetele trebuie să poarte inelele toată viața) este un element distinctiv al acestei mici populații sărace, destul de impermeabile la civilizație și schimbare. Iar turismul din zonă (care nu ocolește triburile de pe deal) întreține aceste practici. Femeile din triburile de pe deal se ocupă cu artizanatul (din mâinile lor ies niște lucruri minunate, sarong-uri, haine, accesorii) pe care le vând turiștilor la niște prețuri de te apucă mila. Cu toate că sunt sărace, au o demnitate și o distincție de mari doamne și îți mulțumesc cu o plecăciune sinceră dacă le cumperi produsele. Copiii sunt „dresați” să cânte și să danseze și ei pentru turiști în schimbul câtorva bănuți. Nu te lasă inima și le lași și lor ceva pentru că sunt de o drăgălășenie incredibilă. Sunt oameni veseli, simpli, care nu văd viața altfel decât așa cum o au deja. Inevitabil, te întorci către confortul occidental întrebându-te câtă nevoie ai în mod real de el.
„…Multă!”, îți răspunzi, pentru că trebuie să împaci cumva vinovăția de a locui, fie și pentru o noapte la Anantara Resort & Spa, unul din cele mai luxoase și mai primitoare locuri din nordul Thailandei. E suficient să spunem că piscina de la Anantara a fost pe coperta revistei Conde Nast Traveller, cam cea mai bună din branșa revistelor de turism pe plan mondial. Managerul de la Anantara face și alte fapte bune (pe lângă asigurarea răsfățului turiștilor). Dimineața, la ora 6,30, se aud în valea râului Mekong țipetele de veselie ale elefanților salvați de la exploatare de cei de la Anantara, spălați zilnic de câțiva angajați ai resort-ului. {i, ca să stingi de tot vinovăția, îți spui că ai fi trăit degeaba dacă nu contemplai niciodată dimineața de pe terasa hotelului, zorii și răsăritul de la granița invizibilă cu Laos, adică cel mai poetic moment al zilei și al zonei. Este momentul în care te simți plutind în atmosfera atemporală, misterios orientală și leneș occidentală din „Ana și regele”…
