Scoica blogul nostru de calatorii – impresii si sugestii

Doamnelor și domnilor, dacă ajungeți oarecum în formă la Buenos Aires, după cele 14 ore de zbor (eu am fost pe la Amsterdam, cu KLM, zbo r oferit cu atâta generozitate de amicii mei de la Air France, multumesc Air France! Ai cel mai tare marketing! I love you! Ich liebe dich! Te quero mucho!) ….respirați adânc prima dată. Nu mergeți nicăieri decât la hotel, trageți un somn pe cinste ca să aveți randament la umblat în următoarele zile. Boon, să zicem că nu aveți la dispoziție mult timp. Eu am venit aici ca să scriu o carte despre tango și mi-am lăsat ca interval 3 saptămâni. Mi-am propus să mă plictisesc de Beunos Aires deși intuiesc că abia îi voi da de gust în intervalul acesta. Pentru că Buenos Aires e o constelație de bogăție și sărăcie, de opulență și decadență, de aer european și de influențe andine, locale, indiene, țărănești sau cultural urbane. Începeți cu teatrul Colòn. Asta nu din snobism, pentru că vezi Doamne, ar trebui bifat ce are Buenos Aires mai cultural. Ci pentru că este un edificiu arhitectonic cu niște performanțe deosebite. E de o frumusețe rară, așa cum numai arhitecții francezi – și un belgian – fin de siècle puteau să construiască, cheltuind muuulte resurse puse la dispoziție de Argentina acelei perioade în scopul de a avea un teatru de talia celor de la Paris. Și unde elita socială a acelui timp venea să își etaleze ce are mai scump și mai frumos. Pe scurt, să epateze, cam ca în ziua de azi pe Dorobanți… se pare că teatrul Colòn are cea mai bună acustică din lume… întrebat de către un jurnalist ce imperfecțiuni are acustica edificului, Luciano Pavarotti a spus că doar unul singur: e perfectă. Adică orice greșeală va face, se va auzi în sală… teatrul este ca o capsulă în timp, metaforic vorbind, pentru că el, prin detaliile sale, vorbește despre moravurile epocii, modul cum oamenii trăiau și ce gândeau. De pildă, exista un cod strict al așezării pe scaun! Doamnele se așezau numai pe sofa, domnii numai pe fotolii. Dacă nu știai asta și te așezai, Doamne ferește, invers… erai taxat de incult. Apoi, teatrul e construit să vezi totul dar mai ales să fii văzut dacă vrei musai asta. Și cei de atunci asta voiau. Opera era ocazia mondenă supremă și nu trebuia ratată vreo bârfă. Numai că pereții teatrului știu multe. La baza pereților se află grilaje îndărătul cărora se aflau văduvele venite la operă în perioada de doliu de 2 ani, ca să nu fie văzute în public (obicei lăsat de spanioli, pentru care argentinienii nu sunt chiar recunoscători… sau argentinienele, în fine, căci văduvii  puteau să fie văzuți pe unde voiau ei). Dar aceiași pereți ar putea povesti că văduvele cu pricina nu soseau singure la spectacole… în cel mai de sus etaj veneau cei săraci (aveau și intrare separată la teatru, ca nu cumva să se amestece aerul cu al celor avuți). Ironia face că ... Mai mult »